Universul 21 Iulie 1938. Ţara îşi plânge Regina

„Amintește-ți, Poporul meu că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare” – Regina Maria. La jumătatea lunii iulie 1938, aflată la Clinica Weisser Hirsch de lângă Dresda, Regina Maria, simțindu-și sfârșitul aproape, se hotărăște să revină în țară, la Sinaia, pentru a închide ochii în tihna patriei sale, pe care atât de mult a iubit-o.

MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR, acest simbol al vitejiei și deopotrivă al nobleții, și-a dorit ca atunci când va ajunge la capătul drumului și va intra în lumea tăcerii veșnice, să-și ridice regalele mâini pentru o ultimă binecuvântare:

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.

 „Și-acum vă zic Rămas Bun pe veci: de acum înainte nu vă voi mai putea trimite niciun semn: dar mai presus de toate amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare”!

 

Îmi înalț inima spre Tine, Oh! Doamne! Ascultă, te rog, smerita mea rugă. M-ai înălțat, mai așezat în locul de slavă și ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora. Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu și pe care trebuie să pășesc fără a șovăi. Din pricină că sunt nevoiți să-și înalțe fruntea ca să mă vadă, mulți cred că nu calc decât prin locuri pline de soare; dar Tu, oh Doamne! cunoști pietrele ce-mi rănesc picioarele și mulțimea spinilor ascunși sub trandafirii ce mi-au fost dăruiți. Ai așezat purpura pe umerii mei și coroana pe capul meu și mi-ai poruncit să le port! …

Sunt mama unui popor și am fost aleasă să-l călăuzesc în viață și să port povara durerilor și bucuriilor lui. De aceea strig către Tine, oh, Dumnezeul meu! Dă-mi putere să înfrunt orice soartă, să înving orice temere, să străbat prin orice furtună. Dă-mi o nesfărșită răbdare, o Doamne, și voință de a birui orice ispită nevrednică; fă-mă fără teamă, bună și dreaptă, o Doamne, așa încât să rămân neclintită în mijlocul oricărei nenorociri.

Dă-mi o inimă vitează ca să suport toate durerile pe care le văd și le aud, o inimă vitează ca să nu pierd curajul la sfârșitul unei zile de sbucium; o inimă destul de mare ca să poată iubi și pe cei pe care nimeni nu-i iubește, destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească în grabă și destul de milostivă ca să poată ierta de 70 de ori câte 7! Dă-mi darul cuvintelor care mângâie, o Doamne și darul compătimirii și al înțelegerii, ca de câte ori întind mâna, să nu fie în zadar. … Iar când va veni ceasul meu din urmă, o Doamne, fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui și fă ca nimeni să nu se creadă dușmanul meu, așa încât înainte de a veni în fața Ta, mâinile ce ridic în binecuvântare să fie ușoare ca niște aripi plutind spre cer.

Și de își va aminti cineva de mine pe pământ, o Doamne, să mă vadă cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână și cu lumina credinței în ochi, acea credință care mută munții din loc” .

 

 

Credite foto: Biblioteca Academiei Române, Statul Major General al Armatei, colecția d-nei Nicoleta Popescu, Ziarul „Universul ”, Ziarul „Neamul Românesc”.

Lasă un răspuns